Encefalita autoimună (EA) este o afecțiune inflamatorie a creierului în care propriul sistem imunitar produce, din greșeală, anticorpi îndreptați împotriva unor structuri de pe suprafața sau din interiorul neuronilor. Spre deosebire de encefalitele „clasice”, cauzate de virusuri sau bacterii, aici agresorul nu vine din exterior, ci din interiorul organismului.

Deși prima formă majoră a fost descrisă abia în 2007 (encefalita anti-NMDA de către Josep Dalmau și colaboratorii), în ultimul deceniu numărul cazurilor recunoscute a crescut spectaculos — nu neapărat pentru că boala ar fi devenit mai frecventă, ci pentru că testele de laborator capabile să identifice acești anticorpi s-au perfecționat și s-au răspândit. Studii populaționale (de exemplu cel din Olmsted County, Minnesota) arată o incidență de aproximativ 0,8–1,2 cazuri noi la 100.000 de persoane pe an și o prevalență de circa 13,7 la 100.000 — cifre comparabile cu cele ale encefalitelor infecțioase, ceea ce a schimbat radical modul în care este privită această boală de către neurologi și psihiatri.

Cum apare boala: mecanismul autoimun

Neuronii comunică între ei prin receptori și canale ionice aflate pe suprafața membranei. În encefalita autoimună, sistemul imunitar produce anticorpi care se leagă de aceste structuri (de exemplu receptorul NMDA, un canal ionic esențial pentru transmiterea semnalelor și pentru memorie) și le perturbă funcționarea — fie blocându-le, fie determinând internalizarea și reducerea numărului lor la suprafața celulei. Rezultatul este o disfuncție a circuitelor neuronale, fără ca neuronii să fie neapărat distruși, ceea ce explică de ce mulți pacienți își pot reveni aproape complet dacă tratamentul este instituit la timp.

La o parte dintre pacienți, procesul este declanșat de o tumoră (cel mai frecvent un teratom ovarian, în cazul encefalitei anti-NMDA) care „prezintă” sistemului imunitar proteine similare celor neuronale, sau de o infecție virală anterioară (de exemplu herpetică), care poate „amorsa” un răspuns imun ce ulterior atacă greșit și țesutul nervos sănătos.

Principalele tipuri de encefalită autoimună

Clasificarea se face în funcție de anticorpul implicat și de localizarea țintei sale (suprafață neuronală versus structuri intracelulare):

• 1. Encefalita anti-receptor NMDA (anti-NMDAR) Cea mai frecventă formă, mai ales la copii, adolescenți și femei tinere. Se manifestă printr-o evoluție caracteristică, adesea în etape: simptome psihiatrice (halucinații, delir, agitație, comportament bizar), urmate de crize epileptice, mișcări involuntare (diskinezii), tulburări de vorbire, alterarea stării de conștiență și disfuncții ale sistemului nervos autonom (variații ale tensiunii arteriale, frecvenței cardiace, temperaturii). Este frecvent asociată cu teratom ovarian la femeile de vârstă fertilă, dar apare și fără tumoră, inclusiv la bărbați și copii.
• 2. Encefalita anti-LGI1 (leucine-rich glioma-inactivated 1) Mai frecventă la bărbați peste 50 de ani. Se manifestă tipic prin crize epileptice scurte, foarte caracteristice (crize „facio-brahiale distonice”) și tulburări de memorie cu evoluție subacută, uneori confundate inițial cu o demență.
• 3. Encefalita anti-CASPR2 Se poate asocia cu sindromul Morvan (hiperexcitabilitate neuromusculară, tulburări de somn, disautonomie) și, la unii pacienți, cu timom.
• 4. Encefalita anti-receptor GABA-B Adesea asociată cu crize epileptice severe și, la o parte dintre pacienți, cu cancer pulmonar cu celule mici.
• 5. Encefalita anti-AMPA și anti-IgLON5 Forme mai rare; anti-IgLON5 are un tablou particular, cu tulburări de somn severe și elemente care se suprapun parțial cu bolile neurodegenerative.
• 6. Encefalite paraneoplazice cu anticorpi anti-antigene intracelulare (de exemplu anti-Hu, anti-Ma2) Aici anticorpii țintesc proteine din interiorul neuronului, sunt aproape întotdeauna asociați cu o tumoră subiacentă, iar leziunea neuronală tinde să fie ireversibilă și răspunsul la tratament mai limitat decât în formele cu anticorpi de suprafață.
• 7. Encefalite seronegative Un procent din pacienți întrunesc criteriile clinice de encefalită autoimună fără să se identifice un anticorp cunoscut, ceea ce sugerează fie limite ale testelor actuale, fie mecanisme mediate predominant de limfocite T.

La ce populații este mai frecventă

Spre deosebire de multe boli neurologice, encefalita autoimună nu are un singur „profil” de pacient — fiecare tip de anticorp are tendința de a lovi o anumită categorie de vârstă sau de sex:

• Copii și adolescenți: encefalita anti-NMDAR este una dintre cele mai frecvente cauze de encefalită la copii, depășind astăzi ca frecvență multe cauze virale individuale. La copii, tabloul este adesea dominat de tulburări de comportament, agitație, crize epileptice și mișcări anormale, iar componenta psihiatrică poate fi confundată inițial cu o tulburare psihică primară.
• Femei tinere (adolescente și adulte până spre 40 de ani): grup cu cea mai mare incidență a encefalitei anti-NMDAR, în special în asociere cu teratom ovarian.
• Bărbați peste 50-60 de ani: grupul tipic pentru encefalita anti-LGI1, care se manifestă mai ales prin crize epileptice scurte caracteristice și tulburări de memorie cu debut relativ rapid, uneori confundate cu o demență.
• Adulți de vârstă mijlocie/vârstnici cu tumori (pulmonare, timice etc.): grupul în care apar mai frecvent formele paraneoplazice (anti-GABA-B, anti-Hu, anti-Ma2, encefalita asociată timomului în anti-CASPR2/sindrom Morvan).
• Vârstnici: encefalita anti-IgLON5 apare tipic la persoane în vârstă și se manifestă mai ales prin tulburări severe de somn, alături de semne care se pot suprapune cu bolile neurodegenerative.

De asemenea, unele studii din SUA au observat o incidență semnificativ mai mare a encefalitei autoimune la persoanele afro-americane comparativ cu populația de origine nord-europeană, ceea ce sugerează posibili factori genetici de susceptibilitate, alături de factorii de vârstă și sex menționați mai sus.

Diagnostic

Diagnosticul se bazează pe combinarea:

• tabloului clinic (debut subacut, de zile-săptămâni, cu simptome psihiatrice, cognitive, crize epileptice sau mișcări anormale);
• testelor de laborator care caută anticorpii specifici în sânge și, mai ales, în lichidul cefalorahidian (obținut prin puncție lombară);
• imagisticii cerebrale (RMN), care poate fi normală sau poate arăta modificări la nivelul lobilor temporali;
• electroencefalogramei (EEG), utilă pentru identificarea activității epileptice;
• unui bilanț oncologic (ecografie/CT/RMN pelvin, toracic etc.), pentru a căuta o eventuală tumoră asociată, în special în formele cu risc paraneoplazic cunoscut.

Tratament

Tratamentul are, în general, două linii:

Linia întâi: corticosteroizi în doze mari, imunoglobuline intravenoase (IVIg) sau plasmafereză (schimb plasmatic), adesea combinate. Ghidurile recente (inclusiv consensul canadian din 2024 pentru encefalita anti-LGI1) recomandă tot mai des combinarea corticoterapiei cu IVIg încă din fazele inițiale, în special în formele severe.

Linia a doua, folosită atunci când răspunsul la tratamentul de primă linie este insuficient: rituximab (un anticorp monoclonal care depletează limfocitele B producătoare de anticorpi) sau ciclofosfamidă. Rituximab este considerat astăzi tratamentul de linie a doua preferat în majoritatea formelor de encefalită autoimună.

Când există o tumoră asociată, îndepărtarea acesteia (de exemplu ablația chirurgicală a unui teratom ovarian) face parte integrantă din tratament și poate influența decisiv evoluția.

Recuperarea poate dura luni de zile, iar unii pacienți rămân cu sechele cognitive sau psihiatrice ușoare-moderate. Riscul de recidivă variază în funcție de tipul de anticorp, putând ajunge până la aproximativ 30% în anumite forme, motiv pentru care urmărirea pe termen lung este importantă.

De reținut

Encefalita autoimună este o cauză tratabilă de simptome care, la prima vedere, pot fi confundate cu o boală psihiatrică primară (psihoză, catatonie) sau cu o demență cu debut rapid. Recunoașterea ei la timp contează enorm, pentru că majoritatea pacienților răspund bine la imunoterapie — cu condiția ca diagnosticul să nu fie întârziat.